Felii groase de soare ne striveau, razuiau pamantul, alunecau sfaraind in apele calde. Locul era denumit de cei de acolo “Silistea”. Un “canal” ce leaga “balta mare” de Milotina, pe sub podul rutier.
Canalul este lat, peste 100 de metri, iar <<mosii>> nostri prindeau caras, platica si chiar ciortan la peste 3 kg! Ultimul, la un fel de japca involuntara: “exact cand am vrut sa scot lanseta din apa, am agatat crapul chiar de buza, prin exterior... La bob de porumb.”
Malul este foarte comod, se poate trage masina chiar langa locul de pescuit; drumul este... “de balta”, bun; plouase cateva zile la rand si, totusi, era perfect uscat si accesibil.
Adancimile nu sunt mari, in zilele bune se prinde intr-un ritm destul de bun.
Din cele aflate la fata locului (de la aceiasi “mosi” pe care ii abordasem si cu vreo 3 saptamani in urma – deci, obisnuiti ai locului, care stau acolo, cu cort si acareturi pentru partide de cate 4-5 zile!), deocamdata nimeni nu practica, scuzati, carp fishing.
De ce aduc vorba? Pentru ca acolo s-ar putea, chiar foarte bine!
Se pare ca taxa este modica, paznicii vin doar din cand in cand si, foarte important!, sunt “oameni de inteles”, taxeaza, adica, mai “larg”; se poate sta noaptea, se poate nadi din barca, ma rog, raiul pe pamant. Daca vine si cate un pestiuc...
N-am ramas acolo, de data asta era o zi slaba. Vazand ca lucram in modul <<explorare>> (ideea de pescuit ne cam iesise din capatzanile coapte, arse de soare), moshuletzii ne-au trimis dincolo de Milotina. Se trece podul si se face stanga, pe langa padure, pastrand balta in stanga, peste campuri. La un moment dat, cam unde se termina padurea, drumul se bifurca intre tarlale. Aici ar fi trebuit sa o luam in continuare peste campuri, spre dreapta, pentru a ajunge la doua balti dispuse “in serie”, se pare ca a doua este cea buna. Noi am gresit, am continuat mizeria care nu se poate numi drum pe malul apei, ajungand in coada Milotinei. Aici, un mic baraj, cu un calugar pe care scrie PESCUITUL INTERZIS. Langa calugar, un unditar fript bine la soare scotea baboi dupa baboi (va rog, va conjur, spuneti-mi si mie ce drac de peste este baboiul???); probabil nu stia sa citeasca...
Am rezolvat pana de cauciuc – hahaha, si ne-am luat picioarele la spinare.
Sangele ne clocotea in vene (si artere), soarele ne palea cumplit... Am ajuns la o vulcanizare, am pasit pe varfuri prin asfaltul topit, am mai incheiat o zi de pescuit...
Evident, in buna traditie care ne face faimosi pe noi, urmasii lui Caragiale, am pierdut, ca un veritabil moftangiu, sirul.
Vorbeam despre prohibitie.
Poate ar trebui sa vorbim si despre permisele de pescuit, acordate patronilor de balti.
Daca da, ei bine, iata ce cred:
* ar trebui ca in perioada prohibitiei sa nu se permita pescuitul industrial
* ar trebui ca in perioada prohibitiei pestele sa fie lasat sa faca ceea ce face de la Creatie incoace, in liniste si pace
* ar trebui chiar ca pescuitul sportiv (adica, cu doua lansete sau undite; adica numai cu doua carlige in apa; adica sa se ia acasa doar pestele in dimensiune; adica sa se ia acasa cat pentru o masa de 6 persoane – daca vrei neaparat sa mananci ce ai prins, impreuna cu familia si un prieten-doi) sa fie limitat ca suprafata (numai pe o parte din lac – oamenii de stiinta ar putea spune cat) si ca durata (numai cateva ore).
* ar trebui sa plateasca tot pescarul o taxa pentru permisul de pescuit; sa fie aceasta dovada ca ai semnat un angajament ca nu vei scoate niciodata din apa peste mai mult sau mai mic; ca nu vei lua pentru friptura, niciodata, un peste protejat; ca vei anunta un caz de braconaj; ca vei “da in gat” un patron care nu respecta regulile pescuitului in prohibitie.
Acest permis sa conditioneze obtinerea biletului. A biletului de pescuit in zonele concesionate.
Taxa platita pentru acest permis sa fie folosita pentru un “corp de control”, care sa vina sa vegheze ca legea este aplicata; sa verifice permisele; sa scufunde barcile braconierilor; sa le puna plasele pe foc; sa confiste sculele pescarilor sportivi care nu respecta legea; la fel, celor care nu au permis.
Si daca mai raman bani, sa populeze apele publice...
Dar asta, alta data, poate intr-o alta realitate...
iunie 2004