Prohibitia a murit, traiasca prohibitia!
Nu sunt, stimati compatimitori, un fariseu. Mai ales ca am descoperit pescuitul, sunt multi ani de atunci, in toiul prohibitiei! Dar trebuie sa o spun, cu mana pe inima, prohibitia este un lucru bun!
O sa ziceti ca am luat-o razna, ca nu sunt in firea mea sau, mai rau, ca sunt in pana de inspiratie. Nu-i deloc asa, si, din nou, cu mana pe inima, prefer sa pescuiesc decat sa astept sfarsitul prohibitiei!
***
Asta-i POZA de la ultimul pescuit...
Se pare ca, asemenea multor fenomene care nu au egal nicaieri, fiind valabile doar la noi, prohibitia este un fel de boala care afecteaza numai anumite regiuni. Ca un fel de hepatita, care, nu-i asa?, se adreseaza celulei hepatice, ficatului deci, si nu stomacului. Pe romaneste, interdictia la pescuit (fie el industrial sau sportiv) se aplica numai anumitor balti. Altele...
De ce este rau acest lucru? Am avut placerea sa constat pe pielea mea. Dar pana la a va povesti ce experienta devastatoare am avut, sa mai pun la punct vreo doua lucruri.
Primul, ca, de oriunde ai privi – in afara de pozitia patronului, care nu vrea ca pescarii amatori sa ii puna in pericol “investitia” (hahahaha, care investitie??? Se pot numara pe degete patronii care mai populeaza din cand in cand, dar noi ne bucuram si daca practica pescuitul “no kill”, bazandu-se pe reproducerea-repopularea naturala...) - , pescarul sportiv nu face vreun rau naturii, apei, pestilor, daca are bunul simt sa respecte “dimensiunile minime”, sa pastreze locul si apa curate, sa nu polueze sonor sau altfel. In plus, in timpul prohibitiei (care corespunde, nu-i asa?, cu cel al depunerii icrelor, al “bataii” etc) nu se prinde peste cu acelasi spor ca in restul anului.
Al doilea, ca pescarul sportiv, chiar intr-o zi de exceptie, nu poate scoate din apa o cantitate de peste care sa rivalizeze cu cea pe care o poate aduce o plasa, un navod, o dinamita... Fara sa mai vorbim de cei care practica no kill sau catch and release...
Al treilea ca – desi pescarul sportiv da dovada de o mare “timiditate” in a lua atitudine – braconierii mai au, asa, o jena in a baga electrica la produs, monofilamentul, sticla cu carbid... Asta, daca nu cumva “braconierii” in cauza nu sunt, de fapt, salariatii patronului, care nu s-a putut bucura de privilegiul de a obtine “scutire de prohibitie”, ca altii, mai cu dare de mana sau mai cu relatii la stapanire... Prezenta pescarului amator e benefica, deci.
Astfel, cred ca prohibitia trebuie universal aplicata si respectata in ce priveste pescuitul industrial; pentru pescuitul sportiv, consider ca apele Romaniei (concesionate sau publice) pot face fata fara prohibitie. Deocamdata. Adica pana nu vom vedea, de exemplu, in Delta, mai multi pescari decat localnici...
Acestea fiind zise (este parerea mea cea mai sincera), sa va spun ce am trait zilele trecute. O experienta care m-a lasat cu un mare semn de intrebare, mut in fata lansetelor mele bine impachetate in husa, a momelilor savante, a tonei de reviste, carti si site-uri pescaresti: Mai are vreun rost?
Pentru ca, scuzati, conjunctura meteo-, pluvio- si antropo-, care va sa zica, nu au fost favorabile anul acesta (adica vremea a fost nasoala si prea se plimbau multi cu barca pe lac; plus indesirea pescarilor pe metru liniar de mal) pescuitului intr-un loc care mi-ERA chiar drag, Sarulesti, am decis, impreuna cu Niki, sa incercam o balta mai putin “ingradita”, mai putin “artificiala”, sa-i zicem, o balta “salbatica”. Credeam noi...
Iata-ne, deci, la vremea cantatului de cocos, trecand in tromba pe langa intrarea de la Lake Raduta (sfidandu-i, hahaha, pe cei care erau aliniati, disciplinat, civilizat, la bariera lui Paco), intr-o tentativa de a ne incerca norocul ceva mai incolo, spre Valea Argovei.
Cautam un loc pe care l-am frecventat o vreme, cu ani in urma. Acolo, intr-o groapa cu adancimi de 14-18 metri, se scoteau platici de peste un kilogram, simplu, cu forfac “de caras”, cu viermisori. Se prindeau 4 – 6 - 8 bucati de persoana pe zi, iar platicile “mici” (ce bune ar fi acum, ehei...) le eliberam, poate le prindem la anu’...
N-am mai recunoscut vechile locuri, punctele de reper au disparut, trecusera si cativa ani buni, ce sa o mai lungim, am ratat intrarea catre acest loc minunat. Am depasit, astfel, Valea Argovei si am ajuns la baraj, apoi la Danesti. Evident, ne-am dat seama ca am depasit locul cautat, dar ne-am zis, la naiba!, poate gasim altul mai bun. Ceea ce s-a si intamplat, am carmit la dreapta la un moment dat, am luat-o printre campuri si am ajuns pe mal, langa un plaur fixat zdravan si care creea un golfulet linistit; malul era tivit de stuf, locul de pescuit suficient de confortabil (daca facem abstractie de faptul ca era un fel de pluta din stuf, prin care apa ne uda galosii), pestii faceau cerculete pe suprafata apei, ma rog, eram tare multumiti. Se crapa de ziua, era trecut de ora cinci...
... era trecut de ora cinci
In larg, o barca, din care doi cetateni lasau sa curga plasa.
Repede, nada, montat doua lansete, doua forface cu arc naditor, lanseu si... primul oblete!
OBLETE!!!
Am incercat cu rame; apoi cu pufulet; cu cocktail de pufulet cu vierme; cu boilies! NIMIC. Doar la viermisori, oblete si din cand in cand cate un bibanut sau un guvid. Nada este, deci, minunata pentru pestisori. Poate la o alta balta, este buna pentru pesti!
nada despre care vorbim
Era aproape ora zece, cand ne-am hotarat sa plecam, vazand ca nu prindem nimic serios.
Sa plecam NOI, pentru ca barca cu plasarii nu se dadea dusa! Cred ca au bagat cativa kilometri de plasa in acele cateva ore... Dar asta, veti vedea, nu era inca totul!
Privind vis-a-vis (si e o distanta serioasa, zau), ne-am luat repere pe sosea (un palc de noua plopi, o cladire, un alt sir de plopi) si am purces inapoi.
In larg, continuau sa bage plase.
Pescarul de la baraj disparuse intre timp, alti amatori de pescuit nu mai venisera. Dincolo de baraj, trei – patru unditari, unul cu o camera de camion, somau in caldura torida, sub un soare necrutator.
Am ajuns la palcul de plopi. Aici am descoperit de ce nu mai gaseam vechile puncte de reper: turnul de apa era la pamant, bazinul sau fiind deja urcat intr-o remorca iar cablurile de inalta tensiune descoperisera si ele orizonturi mai luminoase... Am luat-o din nou peste campuri si am ajuns, bucurie mare, la vechiul nostru loc cu platici mari. Baraca vechilor paznici ai baltii (si plasari in timpul liber!) disparuse si ea...
Ocupat. La ora aceea, sambata, toate locurile stiute de noi erau ocupate. Am sondat apa in locuri pe care nu le mai incercasem inainte. Nimic bun, adancimi modeste iar un plaur se fixase pe o buna parte din mal. Am plecat pe margine apei, sa intrebam din om in om, sa vedem ce si cum.
In larg, continuau sa bage plase, ii vedeam acum de pe partea “cealalta”...
Erau acolo compatimitori veniti cu cortul de mai multe zile, cu juvelnicele goale si prietenele in costume de baie... Un fericit tocmai scotea o platica abia mai mare decat palma, a privit-o nedumerit, nu stia, sa o arunce in juvelnicul gol de atata timp sau sa-i dea drumul...
Acesta-i locul in care am pescuit... ma rog, ceva mai jos... si n-am prea pescuit...
N-am stat sa vedem cum a transat dilema, timpul se scurgea mult prea incet, sub soarele topit, care se revarsa pe noi.
In larg, continuau sa bage plase.
Un tanar ne-a spus ca plase bagau si ieri, el ii gasise acolo, in toiul activitatii, au tot bagat plase pana seara. Putinii pesti prinsi de el (putini, putini, dar macar erau tare mici!) erau plini de icre, probabil din cauza stresului inca nu se “batusera”. Probabil ca nici nu o vor mai face...
Si mi-am amintit de iunie 2003, cand, in Delta, localnicii ne spuneau ca pestele nu s-a putut bate, pentru ca a fost apa putina; apoi, in putinantatea aceasta de apa, a prevalat apa sarata a marii, care, in vara, a urcat pana la Crisan... (cei care au colectia Aventuri la Pescuit, pot reciti un material excelent al prietenului meu, Vlad Pavlovici, <<Crapi in ape sarate>>)
Am urcat din nou in Ozenica, mergand tot inapoi, spre Gurbanesti, spre Sarulesti...
In larg, continuau sa bage plase.